Întrebări frecvente

• Câte lupte a purtat?

Domnul însuși ne răspunde la această întrebare într-o scrisoare din 1502 a medicului Matteo Muriano, care îl îngrijea, și căruia Ștefan îi spune: „am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”.

Cele două înfrângeri sunt primul asediu, nereușit, al Cetății Chilia (1462) și lupta de la Valea Albă (1476).

• A avut Ștefan cel Mare copii nelegitimi?

Ștefan cel Mare a constituit și constituie pentru români conducătorul prin excelență. Asupra vieții și faptelor lui, cât și asupra posterității sale, s-au aplecat de-a lungul timpului o mulțime de cronicari, istorici, scriitori, politicieni, jurnaliști, cineaști etc. Pe acest site se găsesc câteva din gândurile românilor despre strălucitul domn.

Dar, cercetând ce s-a spus și ce s-a scris despre Ștefan cel Mare în diferite vremuri, cineva ar observa că, începând cu perioada interbelică, dar mai ales din anii '70 ai sec. XX, apare o nouă trăsătură în chipul public al voievodului: acesta capătă, aproape din senin, dar cu o forță deosebită, renumele de „călcător pe alături” în ceea ce privește viața conjugală. Arborele lui genealogic se îmbogățește deodată cu un șir ce pare că nu se mai termină de fii și fiice din flori.

Cum s-a întâmplat această „îmbogățire”? Putem spune că a fost o „intoxicare media”.
Popularitatea și influența unui scriitor țin în mare măsură de talentul său. Dar onestitatea lui poate să nu fie pe măsura talentului. În industria publicitară vedem cum talentul nu se pune în slujba adevărului, ci a intereselor economice ori politice. Cu talent se pot spune adevăruri mari sau minciuni mari.

După ce Mihail Sadoveanu și-a publicat romanele istorice ce au în fundal dinastia Mușatinilor și după ce unele dintre ele, cum ar fi „Neamul Șoimăreștilor”, au fost ecranizate, generații de cititori și spectatori au rămas cu impresia că în lunga sa domnie Ștefan cel Mare a avut o mulțime de copii nelegitimi.

Din păcate, știind că rețeta romanului de succes include și intrigi amoroase, Sadoveanu a adăugat memoriei lui Ștefan cel Mare povești de dragoste care sunt numai rodul imaginației sale.

Sadoveanu, prin talentul deosebit și marea răspândire a operei lui (răspândire favorizată și de colaborarea cu regimul comunist), a avut contribuția cea mai importantă la mistificarea aspectelor sentimentale ale vieții lui Ștefan cel Mare. Dar nu a fost și nu este singurul.

Despre Oana, „inventată” de Barbu Ștefanăescu Delavrancea în „Apus de soare”, fără să apară în niciun izvor istoric, și astăzi se crede că a fost fiica devotată, deși nelegitimă, care i-a salvat viața înștiințându-l despre un complot boieresc.

Un răspuns onest la întrebarea „A avut Ștefan cel Mare copii nelegitimi?” se poate da doar plecând de la documentele epocii sale. În continuare prezentăm rezumatul unei recente cercetări științifice pe această temă, articolul profesorului Sorin Iftimi „O legendă lipsită de temei: «Copiii din flori» ai lui Ștefan cel Mare”.

Presupuși fii nelegitimi

În afara celor în jur de 8 copii rezultați din căsătoriile lui Ștefan cel Mare, despre alte 8 persoane s-au emis ipoteze că ar fi fii nelegitimi ai voievodului ori și-au revendicat ei înșiși această ascendență.


În pomelnicul Mănăstirii Bistrița apare o „Marușca, mama lui Alexandru”, necunoscută ca soție a voievodului. Despre Marușca nu știm nimic. Doar aici este menționată. Istoricii nu au putut să afle mai mult despre identitatea ei. Dacă ea nu ar fi fost o legătură recunoscută de Biserică, nu putea fi trecută în pomelnic. Pe de altă parte, Marușca nu este nicăieri numită „doamnă”, denumire obligatorie pentru o soție de domn.

Sunt indicii că acest Alexandru este primul copil din prima căsătorie, cea din 1463 cu Evdochia de Kiev. Numele lui apare pentru prima dată în 1464, ca „iubitul nostru fiu Alexandru”. Apoi apare în 1466, într-un act de danie către Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, în care voievodul cere ca în pomelnicul mănăstirii să fie trecuți „și pe doamna mea lângă domnia mea și pe copii noștri dăruiți de Dumnezeu Alexandru și Elena”.


Poate o soție legitimă să dea naștere unui fiu nelegitim? Provocarea a fost lansată de N. Iorga care ajungea la concluzia că ce-a de-a treia soție, Maria Voichița, l-ar fi născut pe viitorul domn Bogdan cel Orb într-o vreme când cea de-a doua soție, Maria de Mangop, era în viață. Ipoteza lui Iorga a fost însă infirmată de cercetările ulterioare. S-a descoperit că Ștefan cel Mare a avut doi fii cu numele de Bogdan - unul din a doua căsătorie, cu Maria de Mangop, și care a murit în 1479, după cum arată piatra sa de mormânt de la Mănăstirea Putna, iar al doilea, Bogdan Vlad, din a treia căsnicie, cu Maria Voichița, născut în 1479, în 16 iulie.


Documentele și cronicile arată că doar despre unul singur dintre fiii lui Ștefan Vodă se poate afirma cert că s-a născut în afara căsătoriei: Petru Rareș. Nu se știe cine a fost Maria, mama lui.

În cazul lui Petru Rareș, două aspecte se cuvin remarcate: mai întâi faptul că el i-a fost cel mai vrednic urmaș, căutând să-și urmeze ilustrul părinte în toate, și apoi discreția de care a fost înconjurată descendența sa.

Într-adevăr, din „Cronica muntenească” a lui Radu Popescu aflăm că, după moartea lui Stefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan Vodă, în sfatul boierilor s-a pus problema următorului domn. Nemaifiind nici un fiu sau nepot de-al lui Ștefan în viață, un boier a dat mărturie că Petru Rareș este fiu natural al voievodului. El știa aceasta de la mitropolit.

Faptul că Petru Rareș, deși născut în afara căsătoriei, i-a fost cel mai demn urmaș, este un indiciu pentru pocăința pe care o va fi făcut tatăl său. Pocăința este remediu prin care un păcat nu este urmat de consecințe rele. Dacă mitropolitul a fost cel care a știut taina nașterii lui Petru Rareș, putem crede că domnitorul i-a mărturisit această cădere care putea să aibă urmări negative nu numai în plan personal, ci și pentru întreaga țară, atunci când se punea problema succesiunii.


În afară de Petru Rareș, mai există un fiu al lui Ștefan cel Mare care a purtat acest prenume. Nu s-a putut stabili cu certitudine identitatea mamei sale. S-a presupus că este născut în perioada văduviei de după Evdochia de Kiev (1467-1472), dar nu este exclus să fi fost fiul Evdochiei. A murit la o vârstă fragedă, în 1480, fiind înmormântat la Putna, alături de fratele său Ștefan. Această înmormântare în necropola domnească este un indiciu important că era un fiu legitim.


Într-o scrisoare foarte virulentă legată de încercările lui Ștefan cel Mare de a impune în Țara Românească un domn care să-i fie aliat împotriva turcilor, boierii munteni folosesc cuvintele „fiul Călțunei, și zici că-ți este fiu?”. Aici unii au văzut un posibil fiu nelegitim. Dar eroarea este ușor sesizabilă dacă știm că în limbajul diplomatic al vremii „fiu” nu indica filiația genealogică, ci arăta protecția și subordonarea politică a „fiului” față de „părinte”. De altfel, Mircea era fiul natural al lui Vlad Dracul, frate cu Vlad Țepeș și Radu cel Frumos.

Faima cu totul deosebită a marelui domn a făcut ca unii pretendenți la tronul Moldovei să se revendice drept fii ai săi:


N. Iorga semnala existența unui Ioan, refugiat în Polonia, care se intitula „rege al Moldovei” și pretindea că este fiul lui Ștefan. Ulterior, istoricii care s-au ocupat de această problemă au stabilit că este vorba despre un nepot al lui Ștefan cel Mare, fiu al lui Alexandru.


În puținele documente rămase de la el, acesta se autointitula „fiul lui Ștefan voievod cel Bătrân”. Încă din 1915 însă, N. Iorga a publicat o notiță intitulată Ștefan Lăcustă nu e fiul lui Ștefan cel Mare, deschizând calea discuțiilor privitoare la identitatea acestui domn. Multe decenii însă părerea că Ștefan Lăcustă a fost fiu al lui Ștefan cel Mare a persistat - întâlnită și într-o lucrare de popularizare de succes: Pompiliu Tudoran Domnii trecătoare, domnitori uitați. Cu ajutorul unor documente polone s-a descoperit că, de fapt, Ștefan Lăcustă era tot nepot a lui Ștefan cel Mare, crescut la Istambul.


În familia nobililor ruși Rahmaninov, cel mai vestit dintre ei fiind compozitorul Serghei Rahmaninov, s-a păstrat ca tradiția faptul că ei se trag dintr-un strămoș, Ioan care era fratele domniței Olena, fiica lui Ștefan cel Mare, căsătorită la Moscova. Nefiind nici un fiu legitim cunoscut cu acest nume s-a presupus că este vorba despre unul nelegitim. Dar temeiurile documentare ale acestei tradiții nu au fost înfățișate niciodată.

Fiice „din flori” ale lui Ștefan cel Mare?

Când este vorba despre astfel de fiice, gândul ne duce la Oana din „Apus de soare” a lui Delavrancea; aceasta este însă o simplă ficțiune a autorului, nefiind atestată de surse istorice. Dumitru Almaș a construit un roman în jurul acestui personaj, intitulat chiar „Oana”.

În „Trecute vieți de doamne și domnițe”, C. Gane menționează o fiică a lui Ștefan căsătorită cu nobilul polon Sambuszko, fără a arăta pe ce se întemeiază. Probabil este vorba despre acea Maria, o fiică necunoscută menționată și de Hașdeu. Această Maria s-a dovedit că este fiica legitimă născută din căsătoria cu Maria Voichița.

Din sursele documentare avute astăzi la dispoziție nu se poate extrage nicio mărturie certă despre vreo fiică nelegitimă a lui Ștefan cel Mare.

Concluzia investigației istoricului Sorin Iftimi este „simplă și surprinzătoare pentru multă lume”: în ciuda faimei sale de mare cuceritor, lui Ștefan cel Mare nu i se pot dovedi decât unul, sau cel mult doi fii nelegitimi: Petru Rareș și, posibil, acel Alexandru menționat în pomelnicul de la Bistrița. Ceilalți presupuși copii ai voievodului s-au născut nu din păcatele lui Ștefan Vodă, ci din păcatele istoricilor și ale scriitorilor.